Irina


De câteva luni, Irina locuiește la oraș, într-un bloc cu patru etaje, undeva aproape de centrul urbei. Iese adesea în balconul apartamentului, lung de aproape patru metri și lat de-un metru, privește în stânga și-n dreapta, ia seama la fojgăitul din stradă, care i se pare că nu se mai termină niciodată, simte că noaptea vine mai greu, că luminile nu se sting niciodată, că liniștea nu e cea pe care o știe, că nimic nu seamănă cu ceea ce trăise până nu de mult.
Azi a venit de la școală, iar ochii ei migdalați, de culoarea castanelor, păreau obosiți ca și când noaptea ar fi trecut în zbor, fără să aducă un ceas de odihnă peste ei. A așezat ghiozdanul în holul de la intrare, apoi s-a dezbrăcat încet, așa cum făcea bunicul său, iar ea râdea de fiecare dată cu gura până la urechi, spunându-i că se mișcă asemenea unui melc și nu înțelege de ce.
Nici pașii Irinei, azi, nu erau zglobii, nici vocea tonică de altădată nu se făcea auzită, nici măcar zâmbetul cu care deschidea inimile celor dragi, nimic din ceea ce o caracteriza nu trăda bună dispoziție.
A ocolit voit ușa bucătăriei, acolo unde supa cu găluște, caldă și gustoasă aștepta să fie savurată, și-a ieșit în balcon, pe ușa de la sufragerie, așezându-se cu coatele pe genunchi și palmele sub bărbie pe scaunul confecționat din răchită, adus de la casa veche. O lacrimă se prelinse pe obrazul îmbujorat, apoi alta, și alta, până când s-au adunat ca un colier în jurul feței.
– Irina, se auzi vocea mamei, unde ești, de ce nu vii la masă?
Fata tăcu, fără să ia în seamă strigătul mamei, își șterse fulgerător lacrimile, apoi alergă spre baie, unde își clăti cu apă rece chipul înlăcrimat. Ridică, apoi, sfidător capul și se privi în oglindă strâmbându-se, ca și când nu s-ar fi văzut pe ea, după care șopti: Colegii nu mă cunosc îndeajuns, dar vor avea timp!
Din nou, vocea mamei se făcu auzită:
– Irina, tu chiar vrei să mănânci supa rece?
– Îndată, mamă, îndată! Mi-a intrat o musculiță în ochi, exact când am intrat în scara blocului, spuse fata pășind în bucătărie, și m-am chinuit s-o scot. Îmmm, ce frumos miroase, continuă ea, fără să-i dea voie mamei să mai spună ceva. Supă cu găluște, parcă mi-ai citit gândul, chiar asta voiam să mănânc. Ce aspect plăcut are, ai pus la fiert o găină de la țară?
Femeia o privi insistent, simțind că ceva nu e în regulă, dar, făcându-se că nu observă, adăugă:
– Așa cum îți place ție, draga mamei, hai, mănâncă, cred că ești și flămândă, și obosită, cu școala de la oraș nu ne jucăm! Mănâncă, apoi să te odihnești puțin, doar așa îți vei lucra temele mai ușor.
– Școala e aceeași, mamă, oamenii sunt diferiți, iar eu nu mă tem și nu mă voi pierde tocmai acum! Se pare că dumneata ești mai îngrijorată decât mine și chiar nu înțeleg motivul.
– Irina, copila mea, aici e altceva… doar știi că pentru tine am făcut-o, să-ți fie bine mai târziu, iar materia clasei a IV-a e mult mai dificilă! Iartă-mă, tot vorbesc și… hai, mănâncă, discutăm după aceea!
Fetița sorbi cu poftă supa și, din când în când, clipea dintr-un ochi către mama sa, semn că o mâncare mai bună nici nu se putea, apoi se retrase în dormitor.
Nu peste mult timp, mama își făcu apariția și-o găsi pe Irina aplecată asupra unei foi. Cu mișcări precipitate, fetița încercă s-o facă nevăzută.
– Ei, ce-mi ascunzi, ori ai luat vreo notă proastă? întrebă femeia nerăbdătoare.
– Proastă? De ce proastă, mamă, și nu foarte bună? Uite, privește, dar vreau să știi că mi-ai stricat surpriza, cu atâtea temeri și insistențe!
– Irina, nu te recunosc, ce e cu tine?
– Ha, ce e cu mine? Uite, deja am demonstrat că știu foarte multe…
– Dar nu întotdeauna îndeajuns…, completă mama.
– Exact, dar… poți fi mândră că am luat 100 de puncte la evaluarea de la limba română, iar mâine, când voi lua același punctaj și la matematică, mulți dintre colegii mei vor holba ochii spre mine, mai ceva ca la crucea de pe Caraiman, iar Ada, colega din spatele meu, va exclama pentru a nu știu câta oară: Chiar n-am crezut că țărăncuța asta e atât de pregătită, pun pariu că ne strică ierarhia!
– Am înțeles, spuse mama, de-aici vine totul, am intuit bine, se pare că ești tare supărată. Draga mamei, așa sunt copiii, nu-i lua în seamă!
– Copiii, numai copiii? Ei de la cine învață, dacă nu de la cei mari? Ar trebui să-mi schimbi ghiozdanul, al meu nu-i de firmă, așa am auzit-o pe mama Cosminei azi-dimineață, când a trecut pe lângă banca mea și s-a împiedicat din neatenție.
– Ce-ai spus, ghiozdan de firmă? întrebă femeia indignată, timp în care fața sa părea că se transformă într-un rac fiert, iar pe gât era numai pete roșii.
– Exact, așa cum ai auzit, iar nota mea a scos-o din minți pe fiică-sa!
– Nu se poate, în ce lume trăim?
– Dumneata ar trebui să-mi spui, nu eu, voi ați vrut să vă mutați la oraș, eu doar v-am urmat! Și-apoi… ei n-au de unde să știe ce învățătoare am avut și nici că eu, oră de oră, i-am sorbit cuvintele, chiar și-atunci când părea prea insistentă și mă enerva. Iubeam școala, iubem totul, mamă!
Ușa de la intrare se auzi, iar pașii tatălui opriră discuția. Irina îi ieși în întâmpinare, sărindu-i în brațe, și-l anunță cu bucurie că ”a spart gheața”, luând notă maximă la evaluare, într-o școală nouă.
– Motiv de sărbătoare, știam eu că am o fată destoinică! Bravo, copil frumos și bun! zise tatăl satisfăcut.
În seara aceea nu s-a mai discutat nimic despre școală în prezența copilei, doar dis-de-dimineață, înainte de-a pleca tatăl la serviciu, mama îi povesti despre nemulțumirile fetei.
– Bucurați-vă, spuse bărbatul zâmbind, bucurați-vă căci mulți din clasa aceea, într-o zi, vor face roată în jurul ei, căutând să-i fie prietenă, Irina e un copil minunat și vor vedea cât de mult au câștigat având-o printre ei.
– Pe copii îi înțeleg, dar părinții? întrebă femeia cu glas tremurat.
– Părinții? Cine sunt oare acei părinți nesocotiți, la asta te-ai gândit? Spune-i Irinei să nu-i ia în seamă și să meargă mai departe cu fruntea sus.
– Așa… ca la țară! adăugă mama zâmbind.
– Exact, ca un țăran vrednic în fața căruia te înclini cu respect și prețuire, căci pâinea de-acolo vine, iar palme crăpate ca scoarța unui prun doar acolo întâlnești, cu toate mașinăriile apărute acum! Spune-i, te rog, copilei noastre că omul sfințește locul, iar eu nu mă îndoiesc o clipă de curajul și tenacitatea ei. Și tu… nu te mai smiorcăi atât, ce, nu te așteptai la așa ceva? Trufia e la modă, draga mea! completă tată, după care își luă ziua bună de la soția sa, îmbrățișând-o, și plecă la serviciu.
Sfârșitul anului școlar a găsit-o pe Irina înconjurată de prieteni, iar Ada s-a apropiat sfios, cerându-și iertare pentru modul necuviincios în care s-a purtat la începutul anului școlar:
– Iartă-mă, Irina, pentru tot răul pricinuit, târziu mi-am dat seama cât de minunată poți fi! Ești cu adevărat o colegă de nota zece și mă bucur că te-au repartizat în clasa noastră, împreună cu tine valoarea colectivului nostru a crescut.
Irina zâmbi și-o luă pe Ada de mâni, spunându-i:
– Noi n-am vândut casa de la țară, acolo încă mai locuiește bunicul meu, și, imediat ce termin școala, mă voi întoarce în sat, n-ai vrea să ne faci o vizită? E atât de frumos… și satul, și câmpul, și grădinile, și școala în care am învățat, și-ntâia mea doamnă învățătoare…
– Irina, chiar mă inviți? Doamne, eu n-am rude la țară, nu știu cum este, asta chiar că ar fi în premieră, îți mulțumesc, draga mea, îți mulțumesc!
– Sigur o să-ți placă, bunicul spune că cine n-a înnoptat măcar o dată la țară nu poate înțelege frumusețea unui sat, acolo e altceva.
– Înseamnă că m-ai iertat, dacă îmi propui să rămân și peste noapte la tine, nu?
– Desigur, mama îmi spune că nu putem merge mai departe, dacă nu iertăm, iar tu n-aveai de unde să știi ce fel de colegă sunt. Cine știe, poate și eu am greșit față de voi!
– Da, cine mai știe, spuse în șoaptă Ada, și nu ți-ar fi să fi fost eu singura…
În ultima zi de școală, când toți copiii își luau rămas bun unii de la alții, mama Cosminei s-a oprit câteva secunde în dreptul Irinei, a mângâiat-o pe creștetul capului, spunând:
– Felicitări, Irina, mă bucur să știu că fiica mea are o colegă atât de bună! Vacanță plăcută!
Zâmbind, Irina se înclină ușor și-i mulțumi așa cum se cuvine, spunându-și în sinea ei: Și nici măcar n-am avut ghiozdan de firmă!

*
Povestește un moment în care ai fost dezamăgit/ă din cauza unui coleg! Precizează motivul!

..

Autor text: Angela Burtea
© Drepturi rezervate autorului

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.